În sfârșit, o realizare importantă și pentru mine!

Cât mă bucur că vine primăvara! Putem și noi să stăm mai mult afară, să luăm aer și să descoperim lucruri noi, aflate ceva mai departe de casă, că ne-am tot plictisit să dăm ture pe strada noastră. Acum mergem chiar până la ”supermarketul” din centrul satului sau până la pădurea de lângă noi. De aproape 2 ani, locuim într-un sat de lângă Ploiești, într-o zonă nouă, unde trec mai multe avioane pe cer decât mașini pe stradă. Nu mă înțelegeți greșit. Îmi place aici. Ador căsuța noastră, chiar și neterminată la exterior așa cum e acum, dar uneori mă simt prizonieră. De luni până joi, cât e Mihai plecat la București de dimineață până seara, facem mereu aceleași lucruri. Rar ieșim din rutina noastră. Copilul a crescut, simt că vrea să descopere lumea și blocați aici n-o să poată face asta.

Știam că o să ajung în punctul în care o să-mi doresc mai multă libertate așa că, în toamnă, m-am apucat de școala de șoferi. A doua oară. Prima dată, dintr-o lipsă crasă de motivație, nu m-am dus la examene. Lucram în același loc cu Mihai, așa că mergeam peste tot împreună. Nu aveam nevoie de permis. Acum, însă, am. Nu am spus la nimeni că iau ore de condus, doar Mihai știa, și stătea vinerea cu piticul, cât eu făceam școala. Pe 1 martie, am luat permisul. Este una dintre marile mele realizări. Serios! Pentru mulți, e deja un lucru banal să conduci, dar pentru mine nu e. Ai mei nu au avut niciodată mașină și nici ambiția să își ia. Așa că am crescut fără vreo motivație în sensul ăsta. Doar că acum, la 32 de ani, devenise deja o necesitate. Și am pus o presiune teribilă pe mine să iau examenul, zici că viața mea depindea de asta! În săptămâna de dinaintea lui, am visat numai intersecții, viraje, semne de circulație, pentru că ultimele ore de condus nu mergeau așa cum trebuie. Simțeam că mă îndrept spre un eșec. Eram supărată și tristă, deși nici măcar nu dădusem examenul! Dar, spre surprinderea mea, în ziua cea mare am fost calmă și lniștită și am luat! Acum, am început deja să mă obișnuiesc cu mașina noastră și sper să nu-mi placă prea mult libertatea asta nou descoperită, pentru că trebuie să împart cu Mihai un singur autoturism, că n-avem bani de al doilea :)) Avem alte priorități anul ăsta, toate legate de casă. Și n-avem nici multe evenimente, că v-am spus că suntem fotografi. Așa că nu ne bazăm nici pe venituri suplimentare.

Anul trecut am decis să nu mai semnăm alte contracte în afara celor deja stabilite pentru 2018 și să ne bucurăm de copil. Amânasem deja câțiva ani momentul în care să devenim părinți pentru că aveam angajamente semnate și nu vedeam cum le-am putea onora dacă venea pe lume un copil. Nu regretăm decizia luată în 2018. Pentru mine, cel puțin, a fost tare greu la evenimentele la care am fost. Pe lângă sentimentul de vinovăție care mă încerca pentru că am lăsat un bebe de câteva săptămâni sau luni cu bunica, a fost greu și pentru că alăptam. Trebuia să mă mulg repede în mașină, între ședința foto și biserică, sau prin toaletele restaurantelor. Eram tot timpul atentă la ceas, pentru că pe finalul evenimentelor nu-mi doream decât să fug la copil. Apoi urmau zile de editat și montat, care mă secau de puțina energie rămâsă după nopți nedormite. Se vede clar, însă, că aproape un sezon de absență ne-a afectat afacerea. Știți cum e, nu ești prezent cu lucruri noi în social media sau pe site, lumea te uită sau nu te mai caută.
Așa că o luăm de la capăt. Suntem doi fotograf relativ tineri :)), cu multă experiență, pasiune și putere de muncă și vom continua să luptăm pentru ceea ce ne place.

Până să decidem exact în ce direcție o luăm, eu una m-am cufundat în cărți. Asta fac, de vreo două săptămâni încoace. De când am scăpat de presiunea examenului, citesc și mă bucur de copil. Deci, ce recomandări de cărți aveți pentru mine?

Vă aștept și pe Facebook și Instagram

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *