Cum își bate joc statul român de proaspetele mămici

Săptămâna a început cu o veste bună pentru noi. Am primit, în sfârșit, indemnizația de creștere a copilului. O așteptăm de atât de mult timp! Am născut pe 14 aprilie și am depus dosarul d-abia pe 14 iunie. Noroc cu salariul lui Mihai, economiile noastre și ajutorul unor prieteni, că altfel nu știu cum am fi reușit să supraviețuim și să organizăm și botezul piticului.
De ce a durat atât de mult să depunem dosarul? Luați loc, vă povestesc imediat, dar e o poveste lungă, despre cum statul român își bate joc de cetățenii lui.
În ultimii ani, am lucrat în presă, așa că am avut contracte pe drepturi de autor. Am plătit taxe și impozite, contribuții, tot ce a cerut legea. Știind că nu e tocmai frecventă această formă de salarizare, m-am interesat care sunt actele necesare, dar am și mers cu mult timp înainte să nasc la Primăria din Strejnic, unde locuiesc, pentru a întreba care sunt documentele de care am nevoie pentru dosar. Am intrat în cămăruța unde două doamne se ocupă de indemnizații, le spun care este situația mea, ele se uită una la alta și îmi răspund: ”A, păi n-am mai avut așa ceva până acum.” Na, mă așteptam la răspunsul ăsta, așa că insist și le spun că în mod cert mă încadrez pentru indemnizația, că m-am interesat. ”A, păi nu știm ce documente vă trebuie!” Înghit în sec și le ridic mingea la fileu: ”Și nu puteți întreba?”. ”A, ba da. Ne interesăm și vă spunem”.
Peste o săptămână, deci le-am lăsat timp suficient, mă prezint din nou la doamne: ”Așa, ne-am interesat și vă trebuie de la Registrul Comerțului…” Nu știu ce anume a mai zis în continuare, pentru că mi s-a întunecat mintea când am auzit cum a început fraza și, după ce am tras adânc aer în piept, o opresc pe doamnă și o întreb ce treabă are Registrul Comerțului, că eu sunt persoană fizică. ”Păi, așa ni s-a zis de la Ploiești. Că noi n-am mai avut așa ceva până acum și nu știm ce acte vă trebuie. Auziți, dar nu mai bine mergeți dvs. la AJPIS și întrebați direct? Că noi oricum tot acolo trimitem dosarul!” Fie, mergem acolo, ca să nu ne mai enervăm aici. Ne prezentăm la ghișeul clădirii de pe str. Nicolae Iorga. Eh, și ce să vezi, aici doamnele ne ceartă că de ce am venit să întrebăm acolo, că să mergem la primăria de care aparținem. Cu mult calm, Mihai le spune că aici ne-au trimis, că fetele de acolo nu știu. Ca și cum ne-ar fi făcut o super-favoare, ne spun, într-un final, care sunt actele de care avem nevoie.
41493071_474035959760147_3392425926435274752_nDupă ce am născut, am mers la ANAF pentru a obține adeverința de venituri și formularele cerute de doamnele de mai sus. Pe prima o luăm în câteva minute, cu restul e o problemă. S-a schimbat legea de la 1 ianuarie și acestea nu se mai emit. ”De ce v-au spus să aduceți formularele astea, ele nu știu că nu mai există? Acum trebuie completată declarația unică!”. Bun, haideți să o completez. ”Nu vreți să așteptați o săptămână? Că o să fie gata programul on-line și o veți putea depune acolo. Plus că o să beneficiați și de o mică reducere”, îmi zic oamenii. Nu, nu vreau, vreau să scriu acum, să scap de stres. Dar, ce să vezi, nimeni nu știe să-mi spună cum îl completez pentru primele 3 luni ale anului, când, dacă vă amintiți, Guvernul a decis ca angajatul să plătească acele contribuții. Zic, nu-i problemă, plătesc, numai să îmi apară în fișa de venituri salariile încasate în 2018. ”Păi, știți, nu se poate, că nu e gata aplicația prin care se poate plăti. Abia prin toamnă”, îmi zic angajații ANAF. Trebuie să spun că aici oamenii s-au purtat foarte frumos. Unul dintre angajați chiar s-a oferit să întrebe personal șefii. Dar, nici aceștia nu au știut ce să-mi spună. Au venit cu tot felul de idei prin care să dovedesc că am avut venituri în 2018, care pot fi luate în calcul. Am cerut fișe de venituri la angajatori, alt timp pierdut așteptându-le.
După câteva săptămâni de du-te-vino pe la ANAF și de nervi întinși la maxim, o prietenă mi-a dat numărul de telefon al șefului AJPIS, care ne-a spus exact care e lista cu documente, precizând că nu există nicio posibilitate ca salariile din 2018 să intre la socoteală, dar că în 2019 mi se va face o recalculare. Super!, bine că am umblat atât în ultimele săptămâni, dar fie, zic, numai să scap o dată! Depun online declarația unică și, cu dosarul(cu șină, evident!) în mână am mers la doamna de la primăria din Strejnic. În timp ce completez alte declarații, îmi spune, surprinsă, că nu i-am adus adeverința de la CAS care dovedește că nu am avut concediu de maternitate(de care nu am beneficiat pentru că n-am știut că de la 1 ianuarie s-a schimbat și legea asta și trebuia să mai plătesc o taxă.) ”Dar v-am zis de ea, nu știu de ce nu ați adus-o”, m-a certat doamna. Mă duc la CAS, unde funcționara îmi spune că mi-o eliberează(nu înainte să îi duc și ei un act de la angajator), dar că, în mod normal, ar trebui să se vadă în sistem că nu am beneficiat de concediu, trebuie doar să verifice. Logic, îmi zic, dar nu vedeți că nu comunicați între voi, instituțiile vieții?!
Revin la doamna de la Primărie, care își dă ea seama, că îmi mai trebuie de la fiecare angajator o fișă a veniturilor, pe 2017 și 2018! ”Doamnă, la ce mai trebuie fișele astea dacă am depus adeverința de venit de la ANAF în care apar toți banii și am completat declația unică cu sumele primite în 2018?”, i-am zis deja super enervată. ”Păi, așa trebuie!” Știți babele alea care îți spun, cu orice ocazie, că trebuie să respecți o tradiție? Gen: la nuntă, trebuie să-ți rupă nașa turta. Și tu întrebi: ”Dar de ce, care e logica?” Și babele zic: ”Păi, așa trebuie, mamă. Nu știu de ce, dar așa e tradiția!” Exact așa era și doamna.
Îl sunăm iar pe domnul de la AJPIS și îl întrebăm dacă chiar e nevoie sau are doamna un exces de zel. Nu e nevoie, evident, așa că mă duc cu tupeu la funcționară și îi spun că ăsta e dosarul, am vorbit la Ploiești, nu mai e nevoie de nimic. ”Eh, dacă ați vorbit la Ploiești, atunci îl las așa.” Da, vă rog, nu vă atingeți de el! Era 14 iunie, adică am stat fix 2 luni după nașterea copilului să obțin documentele de care aveam nevoie. Două luni în care statul ne-a pus pe drumuri, pe mine și pe Mihai, ne-a întins nervii la maxim și m-a ținut fără venituri.
41525967_283901999004596_2636289692659613696_nNoi, din fericire, am avut bani puși deoparte, și Mihai a încasat salariul. Dar, dacă în locul meu era o mama singură, cum își creștea copilul în tot timpul ăsta? Nu mai zic că a durat 3 luni până am încasat banii! Cum își închipuie statul că ar trebui să ne descurcăm în tot acest timp? Legislația se schimbă de azi pe mâine, fără cap, fără să se țină cont de nevoile reale ale populației, instituțiile nu comunică între ele, iar unii funcționari sunt nepregătiți. Apropo de funcționari, vă mai povestesc una și gata. Ne mutasem de puțin timp în Strejnic și am mers să plătim apa, la Primărie. Într-o cameră de 4×3 m, patru doamne: una a scris într-un caiet numele și suma, una a imprimat chitanța, alta a semnat-o și ștampilat-o și ultima a încasat banii. Mișto job, nu?

One Reply to “Cum își bate joc statul român de proaspetele mămici”

  1. Vai de capul nostru… ce sa zic, asta e tara in care traim si din pacate, nu prea putem schimba ceva.
    Ei se gandesc numai la binele lor si indiferent pe cine alegem, toti isi urmaresc propriile interese…si sa nu mai vorbim despre conditiile de angajare de la stat 😊 angajati incompetenți si platiti tot din banii contribuabililor…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *