Singură acasă cu bebele

Când plânge Vladimir, plânge cu tot corpul. Se agită, își mișcă mânuțele, piciorușele și când lovește, chiar simți lovitura, deși n-are nici două săptămâni. Îmi amintește de momentele când mă bumbăcea în burtică și îi spuneam lui Mihai că sigur îl facem karatist, după forța cu care dă.
Am încercat de toate. L-am plimbat prin casă, am inventat cântecele, i-am pus muzică, nimic nu îl liniștește. Mă cuprinde panica. Copilul a mâncat, are scutec nou… Unde greșesc?! Oare nu i-am dat destul să pape? Dar am făcut cum a zis doctora…
Mai sunt și singură acasă. Mihai a început serviciul, iar mama nu poate să vină azi. Ce naiba să mai fac?
Gata, s-a oprit! Brusc, dintr-o dată, nu mai plânge! Acum nu mai ține ochișorii încleștați, ci se uită fix la mine. Știu că nu mă vede, dar mă privește în ochi. Ia uite, acum îmi zâmbește! Simt cum i se relaxează tot corpul. Mânuțele și le pune pe piept, își întinde picioarele și răsuflă ușurat!
Cum am făcut asta? Ce am zis, ce mișcare magică am reușit de am calmat omușorul? Nu-mi dau seama… Păi, și data viitoare cum naiba o să fac din nou?!
Îl pun în pătuț, pe jumătate adormit și stau lângă el până mă asigur că doarme. Ia să profit și să mă odihnesc și eu. Mă bag în pat, trag pătura pe mine… Deși e cald în casă, oboseală mă face să îmi fie frig? Dar totuși, cum l-am calmat? Ia să vedem, chiar doarme sau e încă o alarmă falsă?
E într-un somn adânc, îi pun mâna pe burtică, să mă asigur că respiră. Da, e ok!
Hai, repede, înapoi în pat cu mine! La următoarea trezire s-ar putea să nu mai am același noroc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *